Imi este dor. Sa te vad. Sa te ating. Sa te miros. Sa ma las in miinile tale docila. Sa pling, sa tip sa uit de timpul fara de tine . Mi-e dor si ma doare. Atit de mult incit au murit cuvintele mele si chiar si gindurile mele se opresc inainte de a se fi nascut in mintea mea. Au ramas doar amintirile, impalpabile, dar strinse adinc in celulele mele ce iti stiu esenta, amintiri care asteapta o vorba pt a iesi afara. O singura vorba: vino...
Dar ma tem sa te las sa vezi toate astea..ma tem sa nu ma alungi sa nu fugi ... si trec zilele peste dorul meu nespus si trec clipe si zile si luni peste noi si in loc sa uit de tine, te simt mai mult...e soarta mea de a iubi peste fire si de a fi venit prea devreme sau prea tirziu, de a pleca atunci cind vreau sa ramin si de a tace atunci cind as vrea sa iti daruiesc cuvinte ca si cind as veni cu bratele pline cu flori sa te intimpin...
E soarta mea de a fi departata mereu si binecuvintez fie chiar si departarea care a facut ca in mine sa existe atit de mult, atit de puternic, fiinta ta...
A venit toamna si odata cu ea, un alt anotimp fara de tine. Si- am inchis ochii a uitare si te-am gasit acolo, adinc, acolo unde doar banuiam ca esti. Si m-au durut frunzele care incep sa cada si lipsa fiintarii tale...si am continuat sa tac, sa nu iti spun toate astea si am intrat si mai mult in mine si mi-am regasit lacrimile uitate...
