Te-am vazut ieri. Si nu stii cit de greu, cit de cumplit de greu mi-a fost sa plec. Cit m-am rugat sa pot sa vin acolo, sa nu imi fie rau, sa reusesc sa fac drumul pina la tine...si cum fiecare clipa era o cucerire, fiecare pas o mirare. Nu imi venea sa cred ca eu sint cea care pasea singura, care poate vorbi...apoi am zimbit vazindu-te, aveai aceleasi culori pe tine ca si mine si a fost ca un semn ca totul avea sa fie bine, ca nu gresisem sa vin...era apoi Joia Mare, nu se putea intimpla nimic rau...Apoi ne-am asezat si au inceput cuvintele intre noi sa ne atinga. Si am ramas ca de obicei fara vorbe vazindu-ti darurile...si nu stiam ce sa fac, era ca atunci demult cind tot intr-o pizzerie primeam inelul tau si nu stiam ce sa spun...ce sa fac...ti-am luam miinile si ti le-am strins a multumire dar dincolo de acest gest erau gesturile mele neterminate, acele gesturi care ramin in mine de fiecare data si care ma fac sa pling tirziu in noapte...de ce nu am curaj, ce anume ma opreste, de cine imi e frica? de ce nu te pot imbratisa cind simt ca totul ar incepe si s-ar termina acolo?
Le port acum ca iti scriu, le-am purtat si afara azi sa vada primavara care a venit in sfirsit...si iti scriu acum tot ce nu ti-am spus, vreau sa invat sa vorbesc in orice mod va trebui, nu vreau sa mai tin in mine cuvintele care ma imbolnavesc pt ca nu am curaj sa le fac sa fiinteze...vreau sa ma pot bucura de ce simt si vreau sa imi tip fericirea atunci cind este...
Mi-ai adus inapoi sanatatea...mi-ai adus primavara dupa iarna asta cea lunga...are sa fie bine, are sa fie bine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu