Ai vrut sa fii tu cel care pleaca......ai asteptat anotimpul acesta indecis, cind toamna se ingina cu iarna, anotimpul pe care-l urasti caci inchide soarele departe de inimile noastre si mi-ai cerut imposibilul, sa vin cu tine...si cu toate astea am venit, nu stii tu, dar am venit...si te-am asteptat sa vii desi stiam ca n-o vei face...mi-am jucat ultimul rol, asa cum stiu ca ti-ai fi dorit...si te-am lasat sa ma lovesti iar, desi stiam, ce bine stiam! ca nu vei fi...au fost adevarate cuvintele mele, intotodeauna, au fost si acum, caci stiam ce mult urasti minciuna...nu mi-a fost frica de tine, nu avea cum sa imi fie, pt ca adevarul stiut de inima mea nu ma putea minti...inima mea a stiut mereu cum a fost...stia ca va fi un peron gol, acela...
....am apucat sa-ti spun ce nu ti-am spus niciodata, ti-am spus : Dragostea mea....fie chiar si in scris, dar scrisul a fost defapt ceea ce a fost mai important fata de tine, a fost esenta fiintei mele...cuvintele pe care adoram sa ti le darui, iar si iar...cuvintele care ne-au apropiat si care ne-au departat acum pt totdeauna...ai vrut sa crezi ca sint o alta femeie, ca nu mai sint femeia ta, si te-am lasat cu aceasta imagine...a unei femei ce pleaca departe, cu un tren...de ce nu ai fost impecabil pina la sfirsit, iubitul meu, de ce nu mi-ai dat un alt rol in piesa vietii tale? As fi stiut sa-l joc frumos,ca toate rolurile ce mi le-ai dat...am stiut mereu, mereu..am stiut si cind m-ai iubit si cind m-ai urit, si cind voiai sa fugi si cind sa stai...dar nu am recunoscut, te-am lasat sa fii stapinul cuvintelor mele cum spuneam cindva....
stii tu oare cit am asteptat sa vin cu tine, departe? stii tu ca intodeauna aveam o valiza pregatita in sufletul meu? ...si pe toate peroanele vietii mele te-am asteptat cu flori si cu zimbete triste, caci stiam ca nu aveai sa stai prea mult niciodata...asa si acum...am intrat cu totul, ca intr-o mare, si am inotat spre larg desi stiam ca nu stiu sa inot prea bine, desi ma durea amintirea datilor cind ma loveau valurile...nu m-am temut de tine, nu stiu de ce ai crezut asta, nu am aparat nimic, caci chiar si viata nu e nimic in fata iubirii...si nu ai inteles, nu ai inteles promisiunea mea ...am promis, am promis si cu toate astea as fi venit si m-as fi pus pe mine in minile Lui , doar pt o clipa, o clipa doar cu tine...
...si-acum, priv ind inapoi nu regret nimic...nu vreau sa fi fost altfel...as fi vrut poate sa imi iei uneori capul in palme si sa ma mingii duios...asta as fi vrut...ca pe-un copil prea trist sa plinga durerea vietii lui..asta as fi vrut..dar nu am avut curaj sa ti-o cer, prea tematoare sa nu fiu refuzata...asa ca am iesit incet, incet si-am adormit incovrigata sub plapuma vietii mele...prea grea, mult prea grea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu