nu ai inteles...

Nu ai inteles ....ca ceea ce simt acum nu mai poate fi incadrat, sablonat, comentat...eu sint acum si aici, si e tot ceea ce conteaza. Eu nu ma mai definesc nici prin el, nici prin tine, eu nu mai sint sotia lui si nici iubita ta, eu sint doar eu, si poate ca la asta trebuia sa ajung in cautarile mele...poate ca iubirea fata de un om spre asta duce, la o cunoastere de sine care nu se poate defini prin celalalt, ci duce doar la o siguranta a existentei insasi....

M-a durut atit de mult alungarea ta din mine, atit de mult, cit n-ar putea spune cuvintele mele vreodata...nu m-am opus pt ca iti spusesem de atitea ori ca nu poate fi altfel, nu aveam cum sa nu te ascult...era ceea ce iti promisesem fara vorbe de atitea ori, ca iti voi fi supusa pina la capat...si nu puteam sa te refuz in acea ultima rugaminte...trebuia sa imi conduc la mormint iubirea pe care o lasasem sa se nasca din mine, pe care o vazusem crescind, inflorind de atitea ori...dar tu aveai drept de viata si de moarte asupra mea, ce as fi putut spune sau face? Cum m-as fi putut impotrivi? Mi-ai spus ca atita a fost, ca de acum inainte vom fi doar in aceasta forma a prieteniei, si am acceptat desi urla in mine totul si deznadejdea mea devenise fiara care ma devora in fiecare noapte, cind nevenindu-mi sa cred ca e adevarat, stateam cu ochii fixi in gol...si semnul a venit...a murit nu doar iubirea mea, ci si un om apropiat, a murit "amanta" asa cum trebuia sa moara si amanta din mine...si luni in sir am plins aceasta dubla moarte fara de lacrimi, si mii de intrebari imi naveleau in minte, uneori in mod obsesiv: de ce? de ce acum? ce soarta crunta ma mina acum departe si de ce nu mai aveam voie sa te numesc in mine ..iubirea mea...

Nu am putut uita cum n-am sa pot uita nici de acum inainte...cum nu am sa ma pot intoarce spre nicaieri...si ochii mei atit de incercanati nu mai stiu ride pt ca zimbetul l-am lasat undeva departe, cindva...