Sa merg cu tine alaturi e ca si cind s-ar opri brusc timpul in loc...ca si cind ceilalti ar incepe sa traiasca brusc un alt timp, total diferit de al nostru...caci fara sa inteleg cum, clipele se scurg altfel, parca suspendate intr-o realitate care are un alt nume ...nu stiu sa spun altfel, dar e ceva ce m-a lovit de fiecare data, sa simt cu adevarat ca totul se suspenda si ca miscarea celorlalti difera de miscarea in care intram noi atita timp cit sintem impreuna...si din acest motiv ma tem sa vorbesc aproape, ma tem sa fac lucrurile de zi cu zi ca sa nu dispara acel inefabil moment in care simt asa...
uneori ne intersectam cu ceilalti si nu pot sa nu zimbesc - uneori chiar si exterior- caci imi par niste personaje menite sa imi impodobeasca scena mea, oameni decupati cumva pt a face o figuratie si atita tot...
apoi urmeaza clipele de dupa, cind, filtrind totul prin mine, incep sa ma hranesc din acele clipe...si se produce o transfigurare uneori chiar al chipului meu, uneori a vocii...totul devine mai duios, totul se pasteleaza si as vrea sa pot sta pur si simplu, sa ma pot inchide intr-o camera si sa astept sa treaca "efectul vazutului cu tine"...si pt ca nu pot, imi port dupa mine fiinta ta care lasa semne in mine...si zimbesc celor din jur, impartindu-ma, daruindu-mi surplusul de fericire...
Miine pleci departe... si te insotesc in noapte cu trenul care te poarta spre locuri ce eu nu le stiu, si iti vorbesc tot ce nu am curajul atunci cind te vad, de teama de a nu strivi lucrurile, din dorinta de a fi asa cum vrei tu, din marele preaplin care ma insoteste mereu cind imi amintesc ca esti...si am sa si tac daca vei dori sau vom privi pur si simplu noaptea din trenurile copilariei mele in care te chemam nestiindu-ti inca numele..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu