cind cazi...

cind cazi ai vrea ca sunetele sa amuteasca odata cu tine...si-odata cu ele, intreaga lume...ai vrea sa poti plinge sa poti uita...ai vrea sa tipi din tine tot raul strins...si nu poti...si-astepti, astepti sa treaca clipa si sa te poti ridica si porni mai departe...

dar e greu

uneori e atit de greu incit te miri cum de mai trece o noua zi peste tine, identica cu cea de dinainte...si simti durerea in carne, o simti ca pe o fiinta si nu mai sti, unde esti tu si unde este ea...

nu mai vreau sa ma doara, dragul meu...nu mai vreau...am strins prea multa durere, stiu, e mult ce-ti cer, si totusi, opreste-te putin...asteapta sa ma ridic, nu ma lovi acum. Am sa te las s-o faci, dar ACUM... nu pot. Stii tu, cel care imi priveste gindurile de dincolo de fruntea mea, cit de mult am obosit? sa ma lupt cu mine, sa ma slefuiesc, sa plec, sa vin, sa ...fiu? Mi-e dor de liniste...mi-e greu si ma doare...sint doar o biata pasare ranita ce n-a stiut sa zboare...ia-ma de unde am cazut, ia-ma in miinile tale bune si alinta-ma, mi-e-atit de frig ...

castanii...

intotdeauna mi-au placut castanii infloriti, toamna...

plinsul

...sa simti lacrimile cum cad ca si cind ar fi niste fiinte ce se arunca in neant...sa le privesti cum se duc din tine undeva unde vor pieri pentru totdeauna...sa le lasi sa plece ca si cind ar fi copiii tai ce au crescut mari si au propriul lor drum.

e-atit de trist sa vezi un om care nu plinge cind reuseste sa plinga! un om care plinge usor isi iubeste cumva lacrimile...se simte eliberat cind se rostogolesc pe obraji in jos...un om care isi simte lacrimile curgind prin vene insa...le priveste mirat atunci cind le vede...ca si cind nu ar fi ale lui

am plins de putine ori, eu. am plins mai mult de bucurie decit de durere...am plins durerea in interiorul meu, ca un barbat...fara ca nimeni, nici macar peretii casei sa ma vada...

pling toamna si frunzele ce cad spre pamint azi
pling clipa care trece
pling ca esti departe si mi-e dor
......sa te string in brate si sa reusesc sa-ti spun: nu mai pleca, te-am cautat prea mult, ramii
sterge-mi lacrimile putine care curg astazi si spune-mi ca va trece

sfirsit

Am intors o fila din viata mea...am pus cartea deoparte si m-am intrebat: de ce asa? de ce nu se putea sfirsi frumos? Si nu am gasit raspuns...asa a fost sa fie...mi-am aplecat pumnii spre pamint si i-am cerut sa ma asculte...si-am auzit...nu plinge, mi-a spus...e cerul deasupra ta...nu este totul suferinta, treci dincolo de ea...si-am ascultat...si m-am uitat in sus si am vazut..era tot acolo cerul si lumea imprejurul meu...si tot acel zbucium s-a oprit si a venit linistea...ma acceptam asa cum eram atunci si acolo si am lasat sa infloreasca sufletul meu...

am vrut prea mult sa fiu a altora si prea putin a mea....de-atitea ori, de mult prea multe ori...nu mai vreau, acum. Vreau sa fiu cu mine si sa spun...e gata...atit a fost...nu are sens nu are rost...atita doar a fost

nu ma opri din drum dragul meu, lasa-ma sa merg inainte...sint tot aceeasi stiuta, sint eu pe care ai chemat-o, stiu acum mai bine ca oricind, si nimic nici o suferinta nu poate fi prea mare caci de cind te-am auzit am STIUT ca nu voi mai putea fi ca inainte..si am ramas aici ca mi-ai cerut...mai mult nu pot...

nu ma opri, te rog

umilinta

De unde eram sa stiu eu, cea care se hranise din vise si carti, ca umilinta e suprema daruire, si nu ceva de care sa imi fie rusine? Cine mi-a spus vreodata ca a fi Femeie insemna sa stii sa astepti, mai mult decit sa chemi? si sa te darui atunci si doar atunci cind ti se cere?

....si ai venit tu. Si m-ai privit si mi-ai cerut sa te slujesc si-am ascultat, mirata. Si-am inteles.

Fiinta mea se inclina in fata unei forte mai puternice: forta ta. Iar sa nu ma supun ei ar insemna sa nu recunosc ceea ce ma face sa exist cu adevarat.

dupa o intilnire...

am ramas privind in urma ta cum zboara pasarile...si lacrimile nu mi-au curs pe obraji, iar vintul nu mi-a rasfirat gindurile atit de mult incit sa imi doresc sa mi le alunge ...tineam in palme trandafirul tau, prea mic pentru a inflori inca, trandafir pe care il incalzeam deja in inima mea ...caci era darul tau

si

ti-am vorbit iar. ti-am spus cuvinte multe, acele cuvinte pe care nu le gasesc niciodata atunci cind fiintam, prea grabiti sa recuperam timpul dintre noi...ti-am spus: stii tu de cind te caut? stii tu cit drum am facut spre tine, acelasi drum pe care il fac cind ma chemi sa vin ...

pentru ca te-am chemat prea de demult si prea de departe si tu ai stiut asta...si stiu, stiu de ce imi spui acele cuvinte ce sapa in carne si-n suflet ....si iti multumesc pentru ce imi dai, suferinta ori bucurie. Orice. E tare greu ce faci ... sa fii cel rau sa fii cel care loveste sa fii orice e nevoie sa fii. Paradoxal, o faci pentru ca ma iubesti

stiu asta

am simtit asta ieri si nimeni si nimic vreodata nu ma convinge ca nu e asa

iubitul meu, cel caruia nu am curajul niciodata sa ii spun astfel, caci nu se cade, eu trebuie sa fiu doar o gara in care sa poposesti uneori...dragul meu ....stii tu oare, macar putin, cit drum am facut eu? cit te-au asteptat bratele mele? stii tu oare ca atunci cind tip in bratele tale dincolo de placerea aceea care imi biciuie carnea prea dornica de tine, e inceputul si sfirsitul lumii? stii tu ca apa ta vie pe care mi-o dai sa o beau e tot ce am asteptat, singura mea hrana si singura mea bautura? stii tu ca as merge oricit in zdrentele tineretii mele ce sta sa apuna doar pentru a fi chemata de tine? Stii tu ca ma arunci si ma dezmembrezi si ma alcatuiesti la loc si ca minutul devine ora iar ora luna? O Doamne, da-mi doar putere sa rezist sa-ti fiu alaturi...e tot ce mai pot sa cer, acum...

stii dar nu vrei sa spui

stii dar te temi

si atunci spui vorbe care dor si care ar trebui sa ma indeparteze, insa tu trebuie doar sa spui simplu "pleaca"

si voi pleca...

...voi pleca inapoi acolo de unde am venit si am sa ma asez iar la malul marii sa te astept o alta eternitate

si cind ai sa vii

am sa iti intind trandafirul tau rosu si am sa iti zimbesc

si va fi suficient

vei sti

asteptare

Privesc la soarele ce apune si nu stiu unde incepe si unde se termina melancolia mea...de ce nu reusesc sa ma bucur ca te voi vedea? De ce ma tem pina in ultimul moment, de ce imi vine sa spun clipei...mai stai...nu pleca inca...ma tem de ziua de miine...mi-e prea mult dor, ma doare prea mult carnea si sufletul imi e mult prea ravasit...

...ce voi face mai intii cind te vor vedea ochii mei?unde vor poposi miinile tale in incercarea de a-si reaminti? simturile imi spun ca te-am uitat....si totusi stiu sigur ca atunci cind va fi totul imi va parea firesc si toate temerile mele vor disparea...

...si clipele alearga spre tine, galop de cai naravasi ce vor sa ajunga acasa....si ochii mi se inchid si miinile cad obosite pe linga corp...unde sint gindurile tale ACUM? unde e amintirea ta de miine...e deja sapata in trupul meu, obosit, prea obosit de mingiierile tale...

ia-ma iubitule si sfarima-ma in mii de bucati, arunca-ma dincolo de lumea astea undeva unde nu exista trecut si nici viitor, du-ma undeva unde nu existam decit in ACUM...iarta-mi lacrimile prea dese, prea amare si tipatul din noptile de nesomn cind te chemam sa vii...si primeste iubirea mea imposibila si fa ce vrei cu ea..pastreaz-o sau arunc-o...e tot ce am, e tot ce ma reprezinta...

dor...

amintiri

imi amintesc de florile ce mi le-ai dat cindva...atit de pline de viata, flori ce stiau atit de mult de tine...au tinut zile in sir, apoi s-au dus, incet, discret....pentru ca planta sa infloreasca apoi iar si iar de multe ori....le astept si acum .... sa imi bucure inima si ochii ...

...nu cred sa iti fi simtit lipsa mai acut decit in aceste luni in care nu te-am vazut...nu cred sa fi fost dorul meu mai tare ca acum cind simt departarea si timpul dintre noi...am uitat cum esti, cum mirosi, am uitat miinile tale pe trupul meu, dar am uitat mai ales respiratia ta atit de aproape de a mea, atit de mult, incit ma intrebam uneori unde incepe a mea , unde se termina a ta...si imi revine imaginea ta obsesiv in minte...cum m-ai tinut strins in brate dupa acea imbratisare..si cum iti auzeam inima batind si respiratia si totul se suspendase, si nu puteam, nu imi venea sa cred ca e real...

nu pot...nu pot sa spun cit de mult imi lipsesti, sper doar sa treci pe "aici" si sa vezi, singurul loc unde am curaj sa spun ce simt, unde ma ascund dar ma si dezvalui in acelasi timp...ma tem de propriile cuvinte, ma tem ca nu se cuvine sa imi fie dor de tine...si atunci tac...iar cind ma intrebi daca imi lipsesti, evit sa spun ce simt cu adevarat...nu stiu, nu stiu sa ma port si apoi imi pare rau...unde incepe si unde se termina sinceritatea?

tu...tu esti indiferent cit de aproape sau de departe esti...si ma apuca uneori disperarea, ca toti cei care te inconjoara toti te pot auzi si vedea, atinge si vorbi...mi-e ciuda pe vecini, pe copii, pe ciinii si pisica ta, mi-e ciuda ca toti au o parte din tine...iar eu nu mai stiu ce am...am amintirile, am speranta, am departarea..si as vrea sa am curajul sa fiu banala sa tip si sa pling sa iti spun MI- E DOR..cheama-ma...oricind, oriunde...

dar tac

....tac si imbratisez in mine amintirea ta si inchid ochii peste o noua zi care a trecut fara tine